Circula zilele trecute o imagine de la conferința ARPI în care Dorian Popa și Andreea Bălan erau menționați ca invitați de onoare. Nu era orișice eveniment, ci unul organizat sub egida Universității din București, care se dorește a fi o instituție de prestigiu, capabilă să garanteze un anumit standard profesional și academic… dar despre asta poate cu altă ocazie.

Ce m-a surprins de fapt la postarea respectivă? Că nu m-a surprins suficient acea asociere.

Și atunci am început să mă întreb: când am devenit atât de permisivi cu cine are autoritatea de a vorbi despre psihologie? Când au devenit termenii psihologici folosiți atât de lax? Toată lumea este ușor “deprimată”, are traumele gata ordonate ca pe niște cărți de joc UNO (un fel de hai să vedem cine-o are mai mare… trauma..) și în general există o asemenea relaxare în folosirea termenilor încât tot DSM-ul, cât e el de stufos, parcă nu mai are nicio greutate. Toți foștii sunt narcisiști, iar femeile cu schimbări de dispoziție sigur au borderline. Diagnostice complexe au ajuns să fie aruncate în conversații cu prea multă lejeritate, de multe ori de oameni care au auzit vag câte un termen pe internet, fără să înțeleagă nici contextul clinic, nici realitatea unor fenomene precum biasul diagnostic sau biasul de gen.

Psihologia a devenit materialul de travestire al oricărui om cu păreri și conexiune la internet. Și cred că ne-am obișnuit prea mult cu asta.

Problema nu este că oamenii vorbesc despre sănătatea mintală. Din contră, faptul că limbajul psihologic a ajuns atât de prezent în spațiul public spune și ceva bun despre societatea noastră: oamenii încearcă să înțeleagă mai bine ce simt. Problema apare atunci când concepte clinice complexe sunt transformate în etichete universale și în chestionare pseudo-diagnostice de tip Buzzfeed, care-ți spun ce personalitate ai în funcție de ce tip de pâine consumi.

Probabil că totul a pornit, inițial, dintr-o intenție bună: de a face psihologia mai accesibilă publicului larg. Postări pe Instagram despre cum să-ți depășești anxietatea socială în 3 pași și 5 caracteristici ale atașamentului evitant. La nivel micro, nimic dramatic, dar, puse la un loc, creează un bulgăre de zăpadă care poate provoca o avalanșă.

Problema este că social media nu recompensează complexitatea. Nu recompensează ambivalența, nuanța, răbdarea clinică sau acel “depinde” ori “nu e atât de simplu”. Algoritmul vrea certitudine și reacție emoțională imediată. Cu cât un mesaj este mai simplu, mai tăios și mai condensat, cu atât circulă mai bine.

Așa am ajuns să transformăm concepte clinice complexe în teste de personalitate pentru consum rapid. “5 semne că ai trauma abandonului”. “Cum îți dai seama că ești neurodivergent?”. “3 lucruri pe care le fac narcisiștii”. Nu mai vorbim despre fenomene psihice, ci despre identități gata ambalate, ușor de consumat și ușor de lipit de propria persoană. În uite așa social media ajunge să vândă profile de personalitate la suprapreț (căci ne costă propria atenție).

Iar oamenii, evident, se agață de ele. Pentru că oferă sens. Pentru că ai nevoie, mai ales dacă ești tânăr, să ți se spună cine ești, până când îți construiești un sentiment de sine coerent. Și pentru că e reconfortant să găsești un videoclip de 30 de secunde care îți explică ani întregi de suferință. Numai că psihologia nu funcționează ca un horoscop ceva mai sofisticat. Un diagnostic nu este o estetică personală și nici un badge moral pe care îl porți pe internet ca dovadă că ai suferit suficient. Cum nici mersul la psihoterapie nu este o insignă de merit, un ecuson de arătat celorlalți care să simbolizeze caracterul tău moral. “Vindecarea” nu poate fi și nu trebuie să fie performativă.

În mod ironic, în încercarea de a face psihologia mai accesibilă, riscăm să o transformăm într-un limbaj golit de sens. Oamenii nu mai ajung să spună “mă confrunt cu anumite dificultăți” și să-și descrie suferințele, ci spun direct “eu sunt evitant”, “eu sunt trauma mea”, într-o identificare completă cu o etichetă care n-ar fi trebuit să fie decât o convenție lingvistică între specialiștii în sănătate mintală, pentru a se înțelege mai rapid între ei.

Și cred că partea cea mai inconfortabilă este că profesia noastră participă activ la asta. Pentru că și noi, psihologii, suntem împinși de aceeași economie a atenției. Dacă vorbești nuanțat, pierzi engagement. Dacă spui “contextul contează”, algoritmul moare de plictiseală. În schimb, dacă spui oamenilor exact cine sunt, cine i-a traumatizat și cum să recunoască persoanele toxice din viața lor în 30 de secunde, ai vizualizări, share-uri și validare instantanee.

Iar aici cred că psihoterapia începe să sufere cu adevărat de marketing. În momentul în care terapeutul riscă să devină mai întâi creator de conținut și abia apoi clinician, apare tentația inevitabilă de a spune ce se distribuie bine, nu neapărat ce este responsabil profesional. Și așa psihologia devine performativă.

De aceea problema nu este doar cine apare la o conferință de psihologie. Problema este mecanismul prin care ajungem să confundăm vizibilitatea cu expertiza și validarea online cu autoritatea profesională. Iar când până și instituțiile care ar trebui să protejeze rigoarea profesională ajung să joace după regulile engagementului și ale vizibilității, standardele încep inevitabil să se dilueze.

Așadar, unde tragem linie? Când psihologia se amestecă prea mult cu marketingul, ne riscăm credibilitatea ca profesie și transmitem publicului — mai ales celui tânăr — un mesaj bolnăvicios: că vizibilitatea poate substitui responsabilitatea și că nu mai contează foarte mult ce faci, atâta timp cât ești suficient de urmărit încât să fii invitat să vorbești despre asta. Munca cu sine ajunge irelevantă dacă aproape orice comportament distructiv poate fi apoi reciclat drept “awareness” dacă persoana e suficient de vizibilă online.

Tinerii își doresc atenție și apartenență, ceea ce e firesc. Dar dacă le arătăm că o pot obține prin expunere, impulsivitate și performarea propriei vulnerabilități online, iar apoi punem peste toate acestea o ștampilă de legitimitate profesională, să nu ne mirăm dacă sănătatea mintală începe să fie percepută mai degrabă ca instrument de imagine decât ca o chestiune serioasă și complexă, care necesită responsabilitate și schimbare reală.

Oricâte ouă sparte ar exista în perioada asta în Colegiul Psihologilor, am încredere că în profesia asta există mulți oameni serioși, cu vocație și respect pentru responsabilitatea meseriei. Pentru că îi cunosc: sunt colegii cu care mă întâlesc în weekenduri la intervizări, care pot sta cu complexitatea fără să fugă la prima ieșire și mai ales, care nu pun profitul mai presus de etică.

Vă mulțumesc că mi-ați citit acest prim rant de pe blog. Vor mai urma 🙂